China se apropie de momentul în care va intra oficial în clubul țărilor bogate, o țintă urmărită încă de la reformele lui Deng Xiaoping din 1978. Totuși, o analiză Bloomberg evidențiază un paradox major: deși venitul pe cap de locuitor ar putea depăși pragul stabilit de Banca Mondială pentru economiile cu venituri mari, o parte semnificativă a populației rămâne extrem de săracă. Această situație reprezintă o provocare fundamentală pentru Partidul Comunist Chinez în următorul sfert de secol.
De la momentul aderării la Organizația Mondială a Comerțului în 2001, economia Chinei a evoluat spectaculos, trecând de la 1,3 trilioane de dolari la aproape 20 de trilioane. Exporturile au cunoscut o creștere de 13 ori în ultimii 25 de ani, consolidând statutul țării de „fabrica lumii”. În ciuda acestui succes, criticii subliniază că pragul de sărăcie de 2,30 dolari pe zi folosit de Beijing este mult prea mic comparativ cu standardele internaționale.
O altă problemă critică este lipsa unei clase mijloci prospere, o categorie socială pe care Beijingul pare să o evite intenționat. Istoria demonstrează că o populație stabilă, deținătoare de proprietăți, poate exercita presiune politică, fapt confirmat de protestele din Shanghai sau din campusurile universităților de elită, precum Universitatea Tsinghua. Liderii chinezi par să prefere gestionarea câtorva mii de magnați decât interacțiunea cu o clasă mijlocie dezvoltată și influentă.
Controlul asupra marilor averi a fost demonstrat prin cazul fondatorului Alibaba, Jack Ma, care a dispărut din public după ce a criticat băncile de stat. În timp ce veniturile primelor 10% din populație au crescut la peste 40%, câștigurile jumătății inferioare a populației au scăzut sub pragul de 14%. Această distribuție a bogăției indică faptul că planul de îmbogățire a întregii populații, propus în era reformelor, pare să fi stagnat la prima etapă.
Pe plan comercial, China trece de la exportul de textile la tehnologie avansată, precum mașini electrice, roboți și panouri solare, intrând în competiție directă cu economii precum Germania. Totuși, consumul intern este scăzut, deoarece cetățenii preferă să economisească, forțând exporturile să rămână principala sursă de absorbție a producției. Această strategie de export se confruntă acum cu tot mai multe bariere comerciale și tarife impuse de partenerii internaționali.
Provocările viitoare vor fi amplificate de o demografie dificilă, cu o creștere masivă a numărului de pensionari. Până în anul 2035, se estimează că numărul pensionarilor din China va atinge 400 de milioane de persoane, impunând presiuni financiare enorme asupra statului pentru asistență medicală și pensii. Această evoluție va necesita o gestionare atentă a resurselor pentru a evita o stagnare economică prelungită sau instabilitatea socială.
