Politologul Marius Ghincea analizează incapacitatea mișcărilor naționaliste de a construi structuri politice trainice, observând un model de distrugere fără creație. Analiza subliniază că forțele iliberale, precum cele din Ungaria, Serbia sau SUA, reușesc să demoleze instituțiile existente, dar nu reușesc să propună modele de guvernanță care să supraviețuiască schimbărilor de putere. Această dinamică creează un vid instituțional care nu este complet ocupat de alternative viabile, ci de un proces de descompdere socială.
Analiza pornește de la recentele rezultate electorale care au marcat înfrângeri pentru taberele suveraniste. În Ungaria, Viktor Orban a pierdut puterea după 16 ani, în urma ascensiunii partidului Tisza condus de Peter Magyar. Totodată, în Serbia, Aleksandar Vucic a recunoscut înfrângerea în fața unei liste studențești, apărută după tragedia de la Novi Sad. În Statele Unite, Donald Trump intră în ultimii doi ani de mandat cu o rată de aprobare de 38%, în timp ce democrații au câștigat controlul ambelor camere ale Congresului.
Conflictul central este definit ca o luptă între universalismul liberal și particularismul naționalist. În timp ce primul pune accent pe reguli și instituții care transcend granițele naționale, al doilea centrează legitimitatea pe comunitatea etnică și culturală. Cercetătorii precum Hanspeter Kriesi sau Liesbet Hooghe au cartografiat acest clivaj de decenii, descriindu-l ca pe o linie de fractură structurală între integrare și demarcație, sau între cosmopolitism și comunitarism, care modelează competiția politică pe perioade lungi.
Folosind conceptul de „distrugere creatoare” al lui Joseph Schumpeter, autorul explică faptul că naționaliștii au funcționat ca antreprenori care doar realizează faza de demolare. Aceștia au identificat falii reale, precum dezindustrializarea sau costurile migrației, pentru a delegitima ordinea postbelică. Totuși, spre deosebire de capitalism, unde distrugerea lasă loc unor structuri noi și mai productive, în politică, naționaliștii doar elimină mecanismele vechi fără a lăsa în urmă nimic solid.
Cazul lui Viktor Orban este prezentat ca un exemplu de „legalism autocratic”, unde statul a fost capturat prin instrumente juridice. Deși a creat un imperiu media și o rețea de oligarhi, acest sistem s-a dovedit a fi o simplă rețea patronal-clientelară, incapabilă să funcționeze fără controlul direct al liderului. Similar, administrația lui Donald Trump a închis agenții precum USAID și a afectat cadrul instituțional al comerțului global, fără a propune în schimb un model de guvernanță alternativ și stabil.
În contextul european, aceste tensiuni sunt vizibile și în discuțiile despre securitatea regională și integrarea politică. În timp ce lideri precum Ursula von der Leyen vizitează capitale europene pentru a discuta despre Cadrul Financiar Multianual și securitatea în zona Mării Negre, clivajul dintre suveraniști și susținătorii integrării rămâne activ. Combaterea durabilă a forțelor iliberale necesită ca adversarii lor să ofere servicii publice eficiente, luptă împotriva corupției și o politică externă europeană explicată în termeni de interes propriu.
